Mă număr printre “bătrânii” care au cunoscut și epoca mircului, hi5-ului și începuturile facebookului, care au avut la început acces la internet doar prin dial-up. O dată pe mirc acasă o oră întreagă, de și-a pus tata mâinile în cap că va veni mare factura :)). De cum era și cum percepeam această nouă lume mi-am amintit recent, la Digital Parents Talks, unde am participat la dezbateri pe o super-temă: Cât de mult ne expunem copiii pe blog? 

Invitații la DPT17 au fost Daniela Dumitrescu – psiholog Protecția Copilului, Angelica Juracopshi  – avocat, Mihaela Dinu – psiholog Salvați Copiii, Mădălina Sava – specialist psihologia interacțiunii sociale, Amina Tomescu – blogger și Ioana Marinescu– blogger.

Bineînțeles, discuția s-a extins mult înspre expunerea în general pe internet, nu neapărat pe blogul propriu. Cu toții avem în lista de prieteni persoane care pozează și expun copilul în toate ipostazele, de la prima băiță, la prima guriță de mâncare, la video-uri cu primii pași sau cu prima tură de înot. E ușor să cazi pradă tentației deoarece gratificația vine instant din mediul online. Avem nevoie să împărțim aceste momente delicioase cu o comunitate care ne înțelege. Și cum nouă nu ne mai crește satul copiii și frica ne ține de multe ori din a ne împărtăși temerile, bucuriile cu oamenii din jur care vin la pachet cu judecăți de tot felul, ne căutăm locul în comunitatea online. Care ni se pare nouă mai sigură. Uneori este mai ușor să îți deschizi sufletul în fața străinilor, pentru că ei te văd ca ce ești nu ca ce ar vrea să fii. Dar este și cel mai înțelept lucru? Sunt informațiile pe care le dăm mai departe protejate?

Întrebările au fost multe. Care se împart și ele în 2 categorii. La unele am primit toate răspunsurile, dar altele au rămas fără răspuns: când poți considera din discuțiile cu copilul că are discernământ să decidă dacă vrea sau nu să vorbești despre el? Încalci intimitatea copilului atunci când povestești despre întâmplările specifice vârstei, chiar dacă nu menționezi un anumit caz particular?

Dubioși există și au existat mereu. Dubioșenia asta ia diferite forme. Iar acum, de când sunt mama, în mâinile mele (mai exact în degete) stă responsabilitatea mea de a-i apăra de posibilele pericole cauzate de expunerea lor pe acest aventuros internet. De la început, de când am deschis blogul, am hotărât 3 lucruri: să nu pun poze cu copiii mei cu fața (că poate nu vor), să nu le scriu numele și să nu divulg intimități despre ei. Liniile, bineînțeles, sunt lin trasate și fiecare situație ce apare, o tratez ca pe una nouă, pentru a vedea unde pun limita de data asta. Însă, aceste 3 reguli le respect întotdeauna. Și nu pentru că aș fi vreo paranoică, însă sunt sigură că vreau să mă citești nu pentru că vezi o poză cu 2 copii minunați (și vă jur că sunt <3) ci pentru povestea ce se țese din gândurile mele care va rezona cu ceva din tine.

Părerile în privința asta sunt destul de împărțite. Eu am putut delimita cu succes cam 4 tabere: una care își expune copiii “fără milă”, una care alege protejarea lor după experiențe care i-au pus pe gânduri, una care nu le dezvăluie identitatea, dar vorbește despre copiii săi (din care fac și eu parte) și le cere părerea, respectiv acordul despre ceea ce publică și cea care scrie despre alte subiecte, deci problema nu li se aplică.

 

Pericolele sunt reale. Cum le recunoaștem? Cum le abordăm?

• Rețeaua de pedofilie – da, nu ți se poate întâmpla ție, însă știai că pe Internet sunt active peste un milion de imagini pornografice cu copii? (conform Centrului Român pentru Copii Disparuți și Exploatați Sexual – Focus).

Ce poți face – sesizează orice posibilă implicare a copiilor în materiale pornografice în mediul online, raportând informaţiile într-un email aici – raportare@safernet.ro sau printr-un formular online de pe www.safernet.ro. De asemenea, povestește copiilor tăi despre pericole și cum poate acționa și reacționa atunci când tu nu ești în preajmă.

• Percepția copilului poate fi deformată, mediul online poate să se constituie ca parte semnificativă a evoluției – primul model sunt părinții. Se pot naște noi patologii – fenomenul e proaspăt, nu sunt generații care să fi asimilat deja fenomenul, iar tehnologia avansează mai repede decât capacitatea noastră de a cuprinde informația.

Ce poți face : putem cere părerea copiilor noștri despre ce publicăm, chiar dacă nu au încă discernământ – ca metodă de empowerment; După cum bine a punctat Amina – responsabilitatea noastră cea mai mare este copilul, apoi binele pe care vreau să îl aducem scriind. Așa că gândește-te 10 secunde înainte de a expune ce vrei să expui – de ce pui acea fotografie? De ce publici acel text? Va fi copilul tău ok cu asta?

• Copiii mei sunt mici, însă adolescenții pot fi confuzi în ceea ce privește granița dintre real și virtual. Ceva ce probabil am reținut cu toții de la întâlnire este că există grupuri în care aceștia trăiesc o realitate paralelă, în joacă de-a relația, cu persoane pe care nu le cunosc, însă cu care își dezvăluie intimități online. Vezi aici ce înseamnă un RPG și ce tip de relații au copiii mai mari în realitatea virtuală.

Ce poți face: putem cultiva relațiile din familia noastră, le putem arăta copiilor noștri cât de minunată este viața în offline; îi putem învăța să dea, să ceară, să primescă, să refuze – acțiuni care stau la baza construirii unei relații. Interacțiunea umană este esențială iar mediul online nu poate să suplinească asta. După cum spunea Daniela, relațiile virtuale nu ne hrănesc, ci ne preocupă – asemenea junk-foodului :).

• Ducem copiii mai aproape și mai devreme de zona online, deoarece online-ul pare firesc, etalarea în acest mod făcând parte din viața de zi cu zi.

Ce poți face: pune-ți întrebarea – ce nevoie emoțională îmi satisface mediul online, prin validarea din exterior, de la terți – în loc de validarea complet firească pe care o tânjim din mediul apropiat; întreabă-te cum vrei să fie copilul tău ca adult și cultivă obiceiurile, principiile și comportamentele noastre care îl ajută să ajungă acolo.

• expunerea copiilor în reclame, atunci când sunt recognoscibili – de la Angelica am aflat care este cadrul legislativ prin care este protejat un copil care apare în reclame, și anume ART. 90 Legea nr,. 272/2004 privind protectia drepturilor copilului: “Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării și nu poate fi constrâns la o muncă sau activitate domestică ori în afara familiei, inclusiv în instituții de învățământ, de protecție specială, reeducare și detenție sau în domeniul cultural, artistic, sportiv, publicitar și de modeling, ce comportă un risc potențial sau care este susceptibilă să îi compromită educația ori să îi dăuneze sănătății sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.”

Ce poți face: nu le afișa fața

• Nevoia de a împărtăși este umană, ne ajută să procesăm emoțiile, iar în interacțiunea cu copilul acestea sunt cu atât mai dese și intense. Astfel că avem nevoie să știm că și ceilalți au trecut prin ce trecem noi, pentru a ne integra și a avea sentimentul de apartenență la grup, a normaliza situațiile prin care trecem. Problema pe care o disting aici este faptul că noi creăm un fel de avatar al copiilor noștri, conturându-le o identitate prin prisma viziunii proprii; noi spunem lumii cine sunt copiii noștri. Iar adevărul nostru poate să nu fie egal cu adevărul lor.

Ce poți face – pentru că nu știm ce repercursiuni poate avea share-uitul fotografiilor și informațiilor peste ceva timp putem să fim precauți:

• nu postăm niciodată poze cu ei dezbrăcați
• nu postăm niciodată poze cu ei în ipostaze care nu îi avantajează
• nu publicăm niciodată informații care țin de mediul intim,
• nu permiți altor persoane să distribuie fotografii cu copiii tăi – pentru că nu știi ce setări de securitate are contul lor
• le cerem permisiunea de a posta/publica lucruri despre ei

Bineînțeles, comunitatea online și expunerea cu măsură a vieții alături de copii, vine cu multiple avantaje. Anxietatea va scădea semnificativ atunci când vezi că nu ești singurul părinte căruia copilul i se tăvălește pe jos pe stradă, când știi cum au procedat alți părinți când au început diversificarea, când citești feedback adevărat despre integrarea în grădinițele din zona ta. Aflăm numeroase strategii prin care putem face față situațiilor dificile. Vedem că în alte cazuri este mult mai rău și atunci reflectăm asupra lucrurilor care ni se păreau grele și învățăm să le digerăm cu umor. Dar atunci când scriem despre parenting, spunem povestea copiilor noștri – suntem noi în măsură să o arătăm lumii?

Moderator: Ana Nicolescu;

Sponsor: Lidl Romania; Parteneri: OK Center Romania, Mustela Romania

Foto: Mihai Răitaru; Pixabay