Nopți pe pajiști cu brândușe, lângă râuri, în liniște deplină. Zile vesele, cu cântece de drum, cu înghesuială caldă și cu plimbări umede. Noi și vulpile și urșii și sturzii cântători. Noi și autorulota Joy2Wander am plecat la drum pentru 9 zile prin România, ca să vedem cum se simte o călătorie întreagă pe roți și să vizităm locurile dragi din țară, de care ne era dor.

Prima oară se ține minte întotdeauna. Ne amintim râzând de momentele petrecute în autorulotă, despre care am povestit pe larg acum câteva săptămâni. Vremea nu ne-a ajutat de tot, meschina, dar noi știm că nu e bine să iei lucrurile prea în serios, așa că ne-am făcut de cap oricum. Am profitat de ocaziile ploioase să ajungem cât mai departe și să ajungem în colțuri ale României care ne-ar da de furcă într-un context normal cu plecare din București.

Pe unde am fost?

Ziua 1 – Vulcanii noroioși, Grunjul de la Mânzălești, Platoul Meledic și Lacul Meledic

Ziua în care am plecat a fost superbă, caldă și însorită, iar pentru că am reușit să încărcăm autorulota de cu seară, dimineață doar am făcut mici completări și verificări și am pornit la drum. De mult voiam să ajungem la Vulcanii Noroioși din județul Buzău. Dar, ce să vezi, fiindcă sunt așa de la îndemână, nu i-am văzut ca pe o prioritate, tocmai pentru că ne gândeam că putem ajunge acolo oricând. Vi se mai întâmplă și vouă, mă gândesc.

Noi am ales Pâclele Mari de la Berca, dar în județ există mai multe opțiuni de a vă minuna de fenomen: Pâclele Mici, Fierbătorile de la Beciu și Fierbătorile de la Berca. Care este diferența între Pâcle și Fierbători? Noroiul – dacă acesta este gros și vâscos – el poate forma conuri înalte (pâcle), dacă este mai lichid, poate forma lacuri întinse (fierbători) care bolborosesc continuu. O explicație mai puțin științifică ar fi că Pâclele sunt formate de balauri, iar Fierbătorile de căpcăuni :D.

Ne-a plăcut tare mult peisajul inedit, copiii au stat minute în șir să asculte bolboroselile vulcanilor, am citit povești și detalii despre modul de formare și am pornit mai departe entuziasmați.

Accesibilitate: drumul până la Pâclele Mari este în stare bună. Parcarea de lângă intrarea în rezervație este încăpătoare și am lăsat autorulota acolo fără probleme. De la parcare se iese în strada principală și pe stânga veți găsi intrarea.

Ne-am continuat aventura cu o oprire la Grunjul de la Mânzălești, pentru că drumul spre Focurile Vii, care erau inițial în plan nu părea în cea mai bună stare. În plus, ar fi presupus un ocol cam mare, așa că ne-ar fi întârziat mult în tabloul complet al traseului.

Acest grunj este un pinten alb, la confluența a două râuri, un delușor ce pare de sare dar, de fapt, este din material vulcanic. Pentru pasionați, fac o mențiune – grunjul este alcătuit din marne albe, din cenușa vulcanică a unui fost vulcan subteran de pe fundul Mării Tetis care se afla aici în urmă cu vreo 16 milioane de ani.

În apropierea grunjului ne-am distrat și cu niște “hanging bridges”, amuzându-ne despre cum nu trebuie să mergi tocmai până în Costa Rica să găsești poduri care se mișcă cu tine atunci când mergi (sigur, aici rațiunile nu erau turistice, ci legate de trecerea timpului).

Accesibilitate: se ajunge pe drumul 203k, în vreo 40 de minute de la Pâclele Mari. Se poate opri chiar pe marginea drumului.

După ce am fotografiat și admirat bine grunjul am pornit să facem cina. Ne-am ales o pajiște printre dealuri, unde copiii să poată zburda în voie până fierbeau ravioli. Astfel, am parcat pe un drum de praf lăturalnic, lângă Platoul Meledic cu cute diapire și multă liniște și Lacul Meledic – ce mai este cunoscut în zonă și drept Lacul fără Fund (atenție, a nu se confunda cu Lacul Vulturilor).

Ce este inedit despre acest lac este că apa lui e dulce, deși sub platoul Meledic se află numai straturi de sare. Și denumirea de lac fără fund vine, bineînțeles, de la legendele povestite de săteni, cum că un car cu butoaie de apă minerală s-ar fi răsturnat în lac, dar nimeni nu le-a mai putut găsi vreodată.

Accesibilitate: drumul de acces spre lac este ușor ascuns, noi am fost direcționați de săteni, dar este proaspăt asfaltat și se ajunge fără greutate, deși panta e considerabilă. Există drumuri lăturalnice necirculate, unde se poate parca provizoriu.

Unde am campat: Campingul Old New Village unde credeam că vom rămâne peste noapte nu era deschis. Așa că pentru a campa în zonă, am citit indicațiile de pe forumurile pasionaților de autorulote și am aflat despre un loc foarte drăguț, lângă Cascada Cașoca. Pentru că deja se lăsase întunericul nu știam dacă am nimerit bine, însă am avut norocul să mai întâlnim o autorulotă, lângă care am parcat, frumușel, și noi. Ne-am petrecut noaptea în susurul râului, fără să ne imaginăm chiar ce zi crudă și ploioasă ne așteaptă.

Ziua 2 – Valea cu Zimbri, Barajul Siriu, Lacul Sfânta Ana

A doua zi a fost cu mult condus. Am profitat de vremea neprietenoasă ca să parcurgem distanțele mari și ne-am îndreptat spre ninsoare, ca să putem să ne plimbăm mai lejer.

Pe drum am vizitat rezervația Valea cu Zimbri din Vama Buzăului, o rezervație de 10ha, unde ne-a plăcut tare mult, chiar și pe ploaie. Cei aproape 30 de zimbri se pot vedea ușor, deoarece țarcurile uriașe pot fi înconjurate la pas. Am fost tare încântați să vedem că aveau chiar și pui. Tot aici se mai adăpostesc cerbi și ciute și chiar reni – aici s-au născut și primii pui de ren în captivitate din România.

Accesibilitate: se ajunge ușor, există indicatoare, iar drumul este asfaltat. Parcarea este generoasă, doamnele de la recepție sunt tare drăguțe, iar biletele de intrare costă 5 lei pentru copii și 10 lei pentru adulți.

Ne-am plimbat în continuare agale cu autorulota pe malul barajului Siriu, ploua mocnit și era rece ca în ianuarie. Am descoperit un privilegiu de a avea autorulotă pe timp de pandemie și anume să comanzi la restaurant și să mănânci la căldură în parcare, în căsuța ta pe roți. Prânzul l-am luat în parcarea de la The Castle din Sf. Gheorghe, unde făcusem dinainte o comandă telefonică și am cuvinte de laudă și pentru atitudinea angajaților.

Ne-am îndreptat apoi spre zăpadă, în județul Harghita ningea ca în povești. Aici am avut și surpriza zilei: un pui de urs de aproximativ 2 ani stătea curios pe marginea drumului! Am stat să îl admirăm vreo jumătate de oră, timp în care entuziasmul copiilor a atins cote maxime. Ne-am despărțit cu greu și am ajuns în parcarea generoasă a sitului Natura 2000 ce cuprinde Tinovul Mohoș și Lacul Sf. Ana.

Tinovul Mohoș (o mlaștină superbă, acoperită de mușchi de turbă) nu îl mai văzusem de 10 ani, însă, din păcate nu era încă sezon de vizite – acesta este deschis începând cu luna mai, cu condiția să nu mai fie zăpadă. Am coborât bine echipați să vizităm Lacul Sfânta Ana – singurul lac de origine vulcanică din România, unde ne-am întâlnit din nou cu simpaticii maronii, de data asta cu o familie compusă dintr-o ursoaică și 3 pui coborând pe malul lacului să bea apă. La plecare, am întâlnit un puiuț de urs învățat să vină la mașini pentru hrană. Din păcate, oamenii le dau de mâncare, nu înțeleg că fac rău ecosistemului și ar trebui tras un semnal de alarmă.

Accesibilitate: drumul este impecabil, iar parcarea încăpătoare, cu plată.

Unde am campat: Am găsit tare greu loc de campat în zonă, deoarece totul era închis. Deși am gospodărit foarte bine resursele autorulotei Joy2Wander, inevitabil apa era pe terminate, iar benzinăriile Petron (singurele la care am găsit pompe de apă în zonă) aveau pompele închise din cauza pericolului de îngheț. După multe telefoane, am aflat despre Pensiunea Zâna Verde din Corund, o mică pensiune renovată de o familie de germani simpatici stabilită în România, în curtea căreia ne-am simțit excelent și am avut toate facilitățile (apă, curent, acces la baie). Costul a fost la latitudinea noastră.

Ziua 3 – Salina Praid, Bistrița-Năsăud, Maramureș

Pentru că afară era în continuare rece și umed, am zis că o idee mai bună ar fi să ne petrecem o parte din zi sub pământ. Prima oprire a fost, drept urmare, la Salina Praid, una din puținele saline din țară pe care nu apucasem să le vedem. De la intrarea în salină (unde se ajunge cu autobuzul) se coboară muuulte scări. Înăuntru este foarte drăguț: locuri de joacă, un traseu de aventură, restaurant cu meniul zilei, magazine de suveniruri, punct de prim ajutor, cameră pentru mama și copilul, 2-3 expoziții cu multe povești și legende ale locului. Temperatura este constantă, de 15,6 grade, vă dați seama că nu am mai fi ieșit de acolo :)). În zonă există multe alte atracții: Lacul Ursu, Scaunul Domnului, trasee prin Munții Calimani, Casa cu fluturi Praid, Pista de bob Borsec, Canionul de sare Praid, Via Ferrata Lacul Roșu, însă pentru noi timpul a fost prea scurt să ne mai aventurăm și la alte activități.

Accesibilitate: Biletul pentru adulți 30 de lei, copii peste 3 ani 20 de lei. Există o parcare uriașă, aproape de stația de autobuz, cu care se coboară prin tunel, sunt două autobuze pe oră.

Am avut apoi un prânz târziu cu multă pizza în Bistrița-Năsăud, pe dealurile din jur, după care ne-am continuat drumul spre Maramureș, unde am ajuns seara târziu.

Unde am campat: spre surprinderea noastră, aici camping-urile erau deja funcționale, așa că am rămas la camping Laura din Borșa, unde am avut acces la toate facilitățile.

Ziua 4 – Gara CFF Vișeu de Sus, Breb, Zona cu Șmen, Șurdești

Pentru Maramureș aveam ceva mai multe planuri, însă ziua a fost din nou mohorâtă. Așa am scos de pe listă câteva locuri pe care voiam să le vadă și copiii: Mânăstirea Bârsana, unde ploua cu găleata, vâltorile din zonă și cimitirul Săpânța – pentru care ocolul era prea mare și timpul prea scurt.

Ne-am început ziua cu Gara CFF Vișeu de Sus, unde nu ne-am încumetat la traseu pentru ca fiind zilnic mult timp în autorulota nu ne doream neapărat și un alt mijloc de transport, iar drumul cu Mocănița dus-întors durează 6 ore. L-am lăsat pe lista noastră pentru o vizită viitoare. Copiilor le-a plăcut sa vadă toate trenurile și sa povestim despre locomotivele cu abur, să vadă sobele din fiecare vagon, care funcționează cu lemne.

Apoi am pornit în căutarea satelor autentice care par cam greu de găsit în Maramureș, față de ultima vizită aici. Am privit oamenii care ard căpițe, porțile maramureșene care răsăreau când ne așteptam mai puțin, dar, din păcate, și multe construcții mari și urate. Berzele veniseră deja și în nordul țării, iar bobocii de magnolie stăteau să crape.

Breb, unul dintre cele 7 sate de pe Drumul Verde, ne-a plăcut mult. Casele cu oale puse în curte, pentru că au fete de maritat. Ferestrele verzi cu obloane albastre. Drumuri pietruite, căsuțe boeme, uitate de lume, oi, multe oi, un sat pe cinste. Intrarea în sat se face solemn, printr-o poartă uriașă, așa cum e și intrarea în județul Maramureș.

Accesibilitate: drum asfaltat, fără probleme. Poarta de la intrare este foarte înaltă. Se parchează pe străduțele satului.

După Breb, am căutat un loc să ne aprovizionăm șiii am căutat și Dealul Gravitației de la Cavnic, supranumit Zona cu Șmen. Aici se întâmplă un fenomen super interesant, o iluzie optică ce te face să ai impresia că mașina urcă singură la deal, atunci când oprești motorul. Ne-am străduit un pic să o găsim, pentru că noi veneam din sens invers, iar șmenul se întâmplă când mergi dinspre Cavnic spre Budești, dar a meritat din plin. Am repetat experiența de câteva ori, pentru că nu ne venea să credem cât de real pare totul!

Mai apoi am ajuns în Șurdești, unde am găsit un loc chiar lângă Biserica de Lemn din Șurdești, o bisericuță inclusă Patrimoniul Mondial Unesco, din lemn de stejar de munte, ce datează de la 1721. Pentru că parcarea era micuță, ne-am gândit să nu încurcăm eventualii vizitatori (care, by the way, nu au apărut niciodată) și să campăm pe iarba umedă. Mare greșeală! Căci sub ea, ghici ce, era și noroi. După o scurtă plimbare prin sat, revenind la căsuța pe roți, ne-am dat seama că autorulota pare că s-a cam afundat, dar cu ajutorul a 4 săteni puternici am urnit-o și am mutat-o în parcarea mica, care avea și prize, wow!

Accesibilitate: drumurile sunt asfaltate, parcarea bisericii este ușor accesibilă.

Unde am campat: în parcarea mică-mică a Bisericii de Lemn din Șurdești, unde am avut acces la electricitate.

Ziua 5 – Lacul Albastru, Crăpătura Zorilor, Baia Mare, Grădina Zmeilor

A urmat o zi plină de soare, în care am stat numai afară. Deși nu am avut noroc de traseu de biciclete (traseul spre lac era mult prea abrupt), ne-am simțit excelent pe dealurile pline de frunze foșnitoare, în drum spre Lacul Albastru, de lângă Baia Sprie, sau cum îi spunem noi – lacul cameleon. Primăvara însă, numele nu i se potrivește foarte tare, căci el este verde smarald, iar printre copacii goi și înalți, contrastul e de-a dreptul fabulos. Poate unii vor fi nemulțumiți ca îl vor găsi maro, de exemplu – toamna; nu e vina noastră, lacul chiar își schimbă culoarea.

Am continuat drumul pe poteci înguste, spre un canion superb pe nume Crăpătura Zorilor– pe care însă fără dronă nu o poți vedea din plin de pe traseu. Marginea canionului este super abruptă, cu straturi de rocă colorată și chiar lângă se observă și un aven simpatic, format în urma prăbușirilor miniere, asemenea Lacului Albastru.

Accesibilitate: există un drum forestier cu câteva refugii, unde se pot parca lejer câteva mașini. Aparent, există și o parcare mai mare în zonă, pe care noi am ratat-o. Drumul spre lac este abrupt, dar traseul este scurt și se parcurge relativ ușor (însă nu cu bicicleta pentru bicicliștii de weekend).

După prânzul luat în Baia Mare la interior (la The Buffet), o premieră pentru aprilie în România, am făcut un traseu pe cinste printre “zmeii” uriași de gresie prăbușită și erodată de la Grădina Zmeilor. Aici am întâlnit zmeul, zmeoaica, căpitanul și soldații, fata catanei, acul Cleopatrei. . Apoi am pornit sa luam prânzul. Ne-a plăcut la nebunie și ne-a pus la încercare aptitudinile de cățărare, de evitat noroaie, de călcat pe bețe puse peste pârâuașe, ca să nu călcăm în apa rece, (bineînțeles ca nu aveam bocancii, că părea doar un traseu cu cărare simplă prin pădure).

Traseul e circular, zmeii sunt foarte interesanți și îi poți vedea și de sus și te poți și plimba printre ei. E un adevărat deliciu pentru copii, că se pot cătara pe unele din formațiuni, pot trece printre crăpăturile înguste și pot săpa gropi cu bețe în stratul argilos de pe sol, care se scutură foarte ușor.

Aici am întâlnit mulți turiști, era și sâmbătă ce e drept și ceva cerșetori la intrare, ceea ce ne-a făcut sa băgăm bicicletele în portbagaj. Am luat copiii cu greu de acolo, și am mers mai departe, în căutarea unui loc de campare.

Accesibilitate: drumul este foarte bun, parcarea generoasă și semi-păzită. Când e foarte aglomerat, poate fi ușor problematic să parchezi un automobil așa de lung, dar se găsesc soluții.

Unde am campat: Am găsit cam greu un loc de campat, pentru că aplicațiile Park4night și CampMap nu știau nimic în zonă. Așa am ajuns în satul Fufez, la granița dintre Bihor și Sălaj, și ne-am trezit dimineața printre găini și capre. Un loc tihnit și ferit, printre dealuri și vai, lângă agropensiunea Rose Hip Hill. O voi ține minte ca pe noaptea în pantă, dar și ca pe dimineața în care am deschis geamul de sus, să mă picure stropii pitici pe nas, să aud cucii și pitulicele, să respir peisajul cu sate de care nu știe nimeni încă. Iar apusul, în drum spre Șinteu, a fost ceva de vis, tot cerul parca luase foc.

Ziua 6 – Oradea

Mult a fost, puțin a rămas. Duminică am fost un pic urbani și am vizitat Oradea, pe care ne doream de mult să o vedem nouă și frumoasă, dar e atââât de departe. Orașul l-am surprins gol, ușor umed și foarte curat. După ce am trecut prin culoarul numit “Șirul Canonicilor“, am fost întâmpinați fantastic, cu un cântec bisericesc angelic ce se auzea încă de când am intrat în Parcul Episcop Schlauch Lőrinc. Apoi ne-a lovit explozia de magnolii, despre care și uitasem că există de când plecasem din București.

Alex a savurat o cafea la pachet de la Snoozz Cafe, ne-am plimbat pe străzile cu clădiri colorate și îngrijite, am admirat Palatul Moskovits-Miksa, Palatul Vulturul Negru, Malul Crișului Repede, Palatul Kolozsvári și am mâncat prânzul la restaurant Allegria.

După-amiază am vizitat și Cetatea Oradea, o cetate în formă de pentagon, cu două porți și cinci bastioane și micul parc din jurul său. Ne-am aprovizionat și am pornit spre Apuseni.

Unde am campat: Am campat în Campingul Turul din Remetea, foarte drăguț, cu loc de joacă și toate facilitățile. Pentru noi a fost 90 de lei pe noapte.

Ziua 7 – Peștera Cu Cristale din Mina Farcu, Peștera Meziad, Casa de Piatră

Scopul zilei șapte a fost să ajungem în Apuseni și să explorăm peșterile, mai ales Peștera Urșilor pe care nu o văzuse nicinul dintre noi. Însă fix lunea, aceasta este închisă, așa că ne-am adaptat și am revizitat în schimb la Peștera cu Cristale și Peștera Meziad.

Peștera cu Cristale de la poalele munților Pădurea Craiului este unica peșteră din Europa cu cristale de calcit care poate fi vizitată de turiști. Este peștera mea preferată și nu ratez nicio ocazie să o văd iar și iar. Descoperită în 1987 și amenajată în 2012 după standarde europene, formațiunile sclipitoare se aseamănă cu libelule de cristal și chipuri de oameni și în zilele norocoase puteți observa chiar lilieci mici cum dorm.

Accesibilitate: Se parchează pe marginea drumului, foarte aproape de peșteră. Drumul este în stare bună.

Peștera Meziad este o peșteră impresionantă mai ales prin dimensiunile sale (15-20m înălțime și 20-30m lățime), cu formațiuni calcaroase numeroase, cu colonii mari de lilieci și speleoteme și chiar schelete de urs de cavernă (Ursus spelaeus).

Accesibilitate: Peştera se vizitează doar cu ghid, prețul biletelor este de 20 lei pentru adulț și de 15 lei pentru copii. Există o parcare la câteva minute de peșteră.

Tot în plan mai era Groapa Ruginoasă cu care am amintiri tare frumoase, dar se pornise ploaia și vântul rece așa că am renunțat pentru că aveam de mers minim jumătate de oră, iar noaptea nu întârzia să se lase. Am pornit spre un loc mult iubit de nou, pe care l-am descoperit în road tripul din Apuseni de acum 4 veri, în liniștea cătunului Casa de Piatră, dincolo de Gârda de sus.

Casa de Piatră este un loc despre care m-am codit mult timp să scriu, pentru că până nu demult era numit cel mai izolat cătun din România. În apropiere există însă peșteri – Coiba Mare și Coiba Mică, Peștera Ghețarul de la Vârtop – care aduc turiști în zonă, de altfel, așa am descoperit și noi acest cătun minunat cu ani în urmă. Casele de lemn sunt construite în stil moțesc, iar cu puțin noroc, aici puteți avea parte de minunatele plăcinte moțești.

Accesibilitate: Casa de Piatră se află cam la jumătate de oră de Peștera Ghețarul de la Scărișoara (care este închisă temporar pentru reamanajare). Drumul spre Casa de Piatră este anevoios, de pietriș și destul de îngust. Recomandăm precauție maximă, mai ales pentru mașini voluminoase.

Unde am campat: în cătunul Casa de Piatră, chiar la intrare, aproape de casa unde se coc plăcinte aburinde, desigur.

Ziua 8 – Sibiu

Ne-am trezit la Casa de Piatră, pe câmpurile pline de ghiocei și Brândușe, absolut superb. Doamna Letiția a făcut plăcinte moțești cu brânză coapte pe lespede, special pentru noi. Am mâncat până nu s-a mai putut. Am stat puțin în loc să ascultăm liniștea, să ne întipărim în minte peisajul cu doar câteva căsuțe care aseară fumegau nestingherite.

Am plecat la drum lung spre Sibiu, copiii au dormit mult și bine. Pe drum am aruncat un ochi spre Râpa Roșie, fără să ne abatem de la drum. Am petrecut o după-amiază clasică în Sibiu, care a început cu un prânz La Cuptor și o plimbare prin Piața Mare și Piața Mică.

Unde am campat: La Râul Sadului, în curtea unor prieteni. Drumul e superb, la altitudine sunt poieni pline cu ghiocei, iar ultima seară a fost memorabilă.

Ziua 9 – Înapoi acasă

Drumul avea să fie lung, iar noi aveam de descărcat și de predat o autorulotă întreagă așa că am căutat o cafenea de unde să ne încărcăm cu un brunch pt ultima dimineață și am pornit spre București cu melancolie și satisfacție.

Note pentru altădată:

• Câte bagaje încap în autorulotă? Toate
• Apa pentru consum se obține destul de greu în România, în afara campingului;
• Uneori, te poți împotmoli în noroi, mult mai ușor decât cu mașina mică;
• Uneori, vei găsi loc de parcare în pantă, problemă care se poate remedia cu calele pentru echilibrarea autorulotei, puse la dispoziție de Joy2Wander;
• Poți dormi bine mersi în autorulotă atunci când gradele scad sub 0;
• Încă există oameni cu bunăvoință și în România;
• Încă se găsesc locuri magice, dacă știi unde să le cauți;
• Concentrează-te din timp și pe găsirea unui loc de campat, dacă îți dorești ceva frumos. E bine să lași un pic de timp, să poți explora zona pe lumină.

Merită să călătorești prin România cu autorulota?

Noi nu voiam defel să avem această primă experiență în țară, ci, de fapt, pusesem ochii pe Turcia. Din cauza condițiilor de pandemie (nu voiam să stăm în carantină la întoarcere), a trebuit să ne reprofilăm rapid, așa că am ales această variantă de criză :P.

Ne pare rău? În niciun caz. Am revăzut multe locuri iubite, am descoperit altele care ne-au plăcut la nebunie, am făcut totul în ritmul nostru și, cunoscând bine zonele, am putut să ne adaptăm din mers la schimbări și condițiile neprielnice de vreme. Merită să călătorești în România, mai ales pentru experiența off-camping, pe care nu multe țări din Europa o permit și care este, efectiv, de poveste!

În încheiere, vă spun că toate aceste prime dăți din prima călătorie cu autorulota, o să le ținem minte o viață și încă puțin :).

---

Dacă ți-a plăcut acest articol, poți susține pagina Momadica distribuind articolul, dând like paginii de Facebook şi/abonându-te la newsletter-ul blogului pentru a fi la curent cu ultimele articole și pentru a primi materiale speciale. Mă găsești și pe Pinterest şi Instagram.

Iar dacă ești pasionat de comunități, te aștept în grupul meu de educație prin călătorii – Worldschoolers România și pentru sfaturi de călătorie – în Grupul familiilor călătoare.

---

Disclaimer: Acesta este un articol sponsorizat, realizat în colaborare cu Joy2Wander. Recomand doar produse și servicii pe care le folosesc/le-am folosit și îmi plac și despre care cred că ar fi minunat să afle toată lumea.