Sunt atâtea lucruri despre care aș vrea să scriu și cu toate astea tac. Mereu mă uimesc după ce încep câteva paragrafe. Cuvintele încep să curgă, ca și cum textul ar fi fost deja scris undeva, iar eu doar îl reproduc. Aș scrie despre un București mai bun, despre flori, despre haine, despre copii, despre părinți, despre copiii ce au fost iar acum sunt părinți, despre mine, despre tine, despre familie, despre cum îmi joacă degetele pe tastatură, despre cum îmi place să gătesc, să cânt, să dansez, să meditez, să fac duș la lumina lumânării.

Aș scrie pur și simplu, ca să văd cum arată literele scrise. Să văd cum se împreunează și formează cuvinte, unele atât de frumoase, că îți vine să le pronunți repetat și răspicat  până capătă alt înțeles, altele dure, pe care închizi urechile când le auzi și nu le mai rostești vreodată.

E și cu scrisul ăsta o treabă. Atunci când îl lași singur, el curge, curge, până scoate din tine tot ce ai mai bun de zis, dar, de obicei, se ascunde sub măștile triste ale textelor pe care ai vrea să le scrii. Nu întotdeauna ce vrei tu să spui e ce ai mai de valoare de spus. Cuvintele ies atunci când știu ele că este timpul lor. Atunci când cineva din altă parte le-a chemat ca să le audă, să îi dea o palmă sau o îmbrățișare pentru a merge mai departe, pentru a uita ceva, pentru a simți din nou sau pentru a lua inițiativa.

Și apoi, ai timp să și taci. 🙂