Pe vremea când eram însărcinată, aveam atât de multe lucruri noi de absorbit, încât m-am străduit continuu să le iau pas cu pas. Bineînțeles că uneori le-am luat de-a valma așa cum au venit, dar, din când în când, am frânat, ca să le pot înțelege pe toate pe rând, cu adevărat.

Unul dintre aceste lucruri care m-au fascinat, unul dintre procesele magnifice în care corpul uman este angrenat odată cu “însărcinarea” este alăptarea. Înainte de a rămâne însărcinată, nu m-am gândit niciodată la partea aceasta. Pur și simplu, nu făcea parte din universul meu.

Timpul a trecut, iar prin cărțile și blogurile pe care le citeam, era menționată ca un capitol separat, foarte amplu și foarte interesant. Știam deja că laptele să formează sub acțiunea hormonilor (prolactină, hormonul lactogen etc.), încă din timpul sarcinii.  “Ei”, mă gândeam, “ce poate fi atât de complicat?” Spre norocul meu, pe lângă informarea din sursele potrivite, în sarcină am urmat niște cursuri prenatale care mi-au adus un lucru de neprețuit: o comunitate de mămici superbe și o moașă care avea răspuns la orice întrebare.

Astfel, atunci când l-am născut pe puiul C., lucrurile și-au urmat cursul firesc. Încă legat de mine prin cordonul ombilical, așteptând ieșirea glorioasă a placentei, puiul C. s-a odihnit preț de câteva secunde pe burtica mea, pentru prima dată pe exteriorul ei, după care a început o mișcare ușoară, de râmă, clătinându-și capul în căutarea sânului. M-a fascinat grozav acest proces natural în următoarele câteva săptămâni – un adevărat ritual gândit de natură pentru ca puiul să ajungă la sursa de hrană și iubire – sânul mamei! Și, într-adevăr, așa a fost și atunci, imediat după naștere: fără să citească vreo carte, fără să îi spună sau arate cineva, puiul meu a găsit sânul și l-a apucat. Ce moment uluitor! Îmi aduc aminte perfect scena: eu, întinsă pe pat, cu moașa, terapeuta și tatăl puiului în jurul meu, contemplând venirea pe lume a unui pui de om, martori la un scenariu bine gândit de nu-se-știe-cine, plan bine pus la cale pentru supraviețuirea puilor proaspăt veniți pe lume. Puiul însetat a înghițit pentru vreo două minute colostrul prețios.

În prima noapte a dormit neîntors. Iar eu, am stat să îl contemplez până la 5 dimineața, când nu m-am mai putut lupta cu mine însămi și am adormit. Următoarea noapte însă nu a semănat defel cu anterioara: puiul meu cerea și cerea, părea că nu îi ajunge tot colostrul din lume. După ce l-am ținut mult de tot la sân, întrebându-mă de ce oare nu m-oi fi culcat noaptea trecută lângă îngeraș, m-am panicat: “Oare poate mânca oricât lapte dorește fără să i se întâmple nimic rău?”. Îmi imaginam că “stomacul lui mic ca o cireașă” – precum descria moașa, poate exploda oricând. Din fericire, am putut să aflu răspunsul chiar în miez de noapte, când aveam cea mai mare nevoie de el și anume, “dă copilului să mănânce cât vrea, laptele se asimilează extrem de repede, are nevoie de tine.” M-am liniștit maxim după ce am auzit asta de la o persoană de încredere. Țin să menționez că sunt o persoană destul de independentă, cu o încredere foarte mare în forțele și judecata proprie. Însă, un copil reușește să îți scuture din când în când scutul, prin fragilitatea și noutatea care îl însoțește.

A urmat “venirea laptelui”, adică perioada în care cantitatea de lapte este mai mare decât cea de care are nevoie bebe. Sugând, lactația se echilibrează, până când bebelușul va reuși să golească sânul, ciclu care este cel mai important pentru o alăptare corespunzătoare.  De fapt, cum “apare” laptele?

După expulzia placentei, se accelerează producția de prolactină și apare senzația de sâni plini cu lapte. Și adevărul e că se umplu, nu glumă! Indiferent că bebelușul este sau nu pus la sân, acest proces este strict hormonal și se întâmplă la toată lumea (mai exact 98% dintre femei pot alăpta fără probleme după spusele OMS). Odată ce lactația este instalată, cantitatea de lapte se reglează în funcție de cerere și ofertă. Cu alte cuvinte, cu cât nou-născutul este mai des pus la sân, cu atât crește cantitatea de lapte care se produce.

Din păcate însă, sunt multe mămici sau viitoare mămici care nu cunosc aceste detalii și care cred că bebelușul cere mai mult lapte pentru că nu se satură – întâmplare cunoscută și drept “capcana laptelui praf”. În aceste momente apare de obicei, o asistentă sau vreo rudă binevoitoare care pune paie pe foc, sădind sâmburele neîncrederii în sufletul mamei. Sau, dacă nu există acest personaj, există un alt obiect malefic – cântarul de bebeluș, care folosit mai des decât trebuie, poate, de asemenea, descuraja și dezinforma mama. Bebelușii cresc în salturi. Ei au perioade în care cresc foarte puțin, urmând ca apoi, să pună deodată câteva sute de grame. Bineînțeles, asta nu înseamnă că nu trebuie urmărit, de exemplu, ca bebelușul să ajungă la greutatea inițială după primele 14 zile. Însă acomodarea cu puiul este plină de subtilități și, de aceea, este extrem de important ca mama să fie înconjurată de persoane care să o încurajeze, să fie informată corect și în permanență conexiune cu puiul, ca să își poată auzi și asculta instinctele.

Multe mămici au parte de evenimente neplăcute în primele zile din viața nou-născutului. Acesta nu se poate “mufa” bine la sân singur, având nevoie de ajutor, acest fapt duce la rănirea sânilor, a sfârcurilor, alăptarea poate deveni dureroasă și așa se produce un cerc vicios. De aceea, este foarte important să aveți un start bun în alăptare și, dacă se întâmplă să nu reușiți, să aveți persoane de încredere, fie ele consultanți în alăptare sau prieteni apropiați, informați, care au trecut deja prin asta,  cărți și comunități care să vă sprijine și care vă pot ajuta să reveniți cât mai repede la decursul natural al lucrurilor.

Mămico, tu cum ai început să alăptezi?