Am ajuns după 18 ore și mă simt ca acasă. 18 ore adunate cu de toate, nu 18 ore doar de zbor. Adică am plecat într-o zi pe la 9 jumătate de acasă și am ajuns a doua zi un pic înainte de 9 în Koh Lanta. Minus 5 ore diferența de fus orar. Aici e așa cald și bine că de îndată ce am terminat cu toate mijloacele de transport, ne-am tolănit la soare în așteptarea camerei, încercând fără pic de succes să ne amintim cum se simte frigul. Părea că nici nu am plecat de aici și că nu ne despart 3 anotimpuri.

Am luat cu noi 2 trolere mari, unul mic, 2 ghiozdane de laptop, unul cu jocuri și scutece și 3 gentuțe mici care să ne ajute să grupăm mai bine obiectele. Zborul a fost floare la ureche. Voi scrie altădată mai mult pentru cei și cele care cred că a merge cu avionul cu cei mici este dificil. Mie mi se pare mult mai simplu decât un drum lung cu mașina. De altfel, nici în avion nu am stat atât de mult. Am zburat cu Qatar Airways, București – Doha, care înseamnă vreo 4 ore și jumătate. Am avut o escală în Doha (un aeroport care mă surprinde de fiecare dată prin curățenia absolută și eficiența fără reproș) de 2 ore și jumătate cu un control de securitate, după care ne-am îmbarcat pentru următorul zbor, Doha – Krabi, care a mai durat încă 6 ore și jumătate.

Noi eram super pregătiți, după cum v-am spus, aveam un ghiozdan plin cu activități și cărți pentru ei, din care am apucat să folosesc fix 4 jocuri și 2 cărți.

În rest, ne-am uitat pe geam, ne-am făcut și pofta de zăpadă – în Turcia și Iran am văzut destulă, am povestit, am mâncat și am tras și ceva puiuți de somn. Nici nu prea am apucat să ne plimbăm prin avion, ca altădată. Fiind destul de obosiți, am reușit să ațipim o vreme la finalul celui de-al doilea zbor. Copiii au fost mai norocoși decât noi, ei au reușit să lege chiar 3-4 ore la finalul zborului și poate că ar fi dormit mult mai mult și mai bine dacă nu ar fi trebuit să ieșim din avion pe culoare strâmte și dacă la intrarea în țară nu ar fi trebuit să fim fotografiați fiecare în parte.

Mâncarea la Qatar a fost chiar decentă, mai puțin sandwichul de la final, a cărui listă de ingrediente seamănă mai degrabă cu lista de ingrediente de pe un șampon prost. Un sfat, nu cereți meniul special pentru copii, noi am învățat asta încă de anul trecut, este un meniu plin de zahăr și puțin nutritiv. Aveți în schimb variantele de adulți normale, variante cu sare redusă sau variante cu fructe și legume crude, însă nu uitați să le selectați cu minim 24 de ore înainte. Uneori, au erori în sistem și chiar și așa, nu vor apărea opțiunile voastre selectate. Locul cu landou se selectează automat, deși puteți da un telefon pentru confirmare, însă dacă aveți grăsani mai mari de 10kg (unii ne-au spus 11, alții ne-au spus 8), nu vă va fi de prea mare ajutor, pentru că undeva pe acolo este limita. Valabil și pentru lungani. Nouă însă ne place că avem mult loc la picioare, așa că cei mici pot să se miște în voie atunci când nu trebuie să stea în centuri.

La aeroport a fost mult mai simplu, am știut exact ce puncte de intrare în țară să abordăm cu copiii mici pentru a evita coada. Noi am avut și viza luată din țară, deoarece vom petrece mai mult de 15 zile în Thailanda. Pentru cei care fac călătorii scurte, există visa on arrival, desigur.

Prima oară am ajuns în Thailanda anul trecut. Și prima noapte pe care am petrecut-o aici am stat în Krabi. Fusese oricum o adevărată încurcătură, pentru că am aflat de burning season din Chiang Mai abia cu 2 săptămâni înainte de plecare. Ceea ce ne-a dat peste cap tot planul inițial, așa că am mutat plecarea în Chiang Mai chiar la începutul călătoriei. Ajunși în aeroportul Krabi, ne aștepta un songthaew doar al nostru să ne ducă la hotel. Adică am mers simțind în nări tot aerul umed și cald de la răsăritul soarelui, noi și toate bagajele noastre, ca într-o decapotabilă. Peisajul crud, neprelucrat ne bucura privirea la fiecare metru și auzeam tot felul de păsări și sunete atât de noi, necunoscute.

Anul acesta am venit mult mai pregătiți. Știind că prima oprire va fi Koh Lanta, nici nu ne-am mai oprit în Krabi, ci ne-am luat direct transfer de la aeroport la cazarea din Koh Lanta, la gazdele noastre preferate de pe insulă, ba chiar poate de pe întregul continent. Transfer care a costat 1800 de baht pentru că am cunoscut intermediarii. De obicei, am văzut că prețurile variază între 2000 și 2500 de baht, dacă faceți rezervarea direct pe site-urile respective.

Ne-a așteptat un microbuz de 12 locuri, tot, doar al nostru. Engleza domnului șofer ne-a derutat un pic, noi spunându-i ca mai avem nevoie de un scaun de mașină pentru cei mici, el spunându-ne “i have one more” – am aflat apoi că traducerea corectă era “am numai unul”. Așa că am pus unul dintre copii în sistem, unul în scaun – un progres față de anul trecut, și ne-a ajutat și ora fără trafic. În Europa, m-aș fi supărat cam tare și, de fapt, nici nu ne-am fi urcat în mașină, aici, pur și simplu, e diferit. Îl vezi pe om cum îți repetă singurele cuvinte pe care le are potrivite. Cum aleargă pe la 4-5 mașini și aduce 2…să le zicem boostere, deși aduceau mai mult a pernuțe, doar-doar s-o potrivi vreuna exigențelor noastre europene. Domnul șofer a folosit semnalizarea de fiecare dată și nu a depășit 80km/h, ceea ce m-a impresionat. Mie îmi plac tare drumurile din Thailanda, pentru că foarte multe dintre ele au o bandă grasă de verdeață de vreo 2-3 metri, care desparte sensurile. Mă simt mult mai în siguranță așa, chiar printre multele scootere și tuk-tuk-uri. Am prins ferry-ul fără să așteptăm prea mult (frecvența lor este din jumătate în jumătate de oră) și am văzut câteva maimuțe luând micul dejun când am traversat zona de mangrove.

Și așa începem o nouă aventură de iarnă caldă. Anul trecut am reușit să povestesc prea puțin din câte aș fi dorit, poate anul ăsta cu copiii un picuț mai mari o să îmi iasă mai bine. Până una alta, mă duc să mănânc un Pad Thai :D. Pe curând!