Îi iubim tot timpul, desigur. Fie că abia s-au născut, au 2 ani sau 10, fie că fac năzdrăvănii sau ni se cuibaresc in brate, fie că râd, plâng, țipă sau ne spun cuvinte dulci pe care nu le-am mai auzit vreodată.

Sigur nu e niciun secret, dar nu am apucat să vă spun cât de mult o ador pe nou-venita în familia noastră. Aș opri timpul în loc, pentru că știu cât de repede trece și în loc de un ghemotoc fraged cu miros de lapte, în brațe ții în doar câteva secunde un copilaș întreg care te îmbrățișează cu putere, te întreabă cât de mare este universul și face clătite mai bune decât l-ai învățat.

Și stau și mă uit la ea vrăjită, minute întregi, o sorb din priviri, din respirație, îmi trec degetele pe pielea ei și mă minunez de cât e de moale, de cât îmi amintește de mine mică, de copiii noștri mici, de parcă fiecare copil vine cu amintirile tuturor celor care au fost mai întâi acolo în suflet sau în brațe.

Și nici nu m-am întrebat vreodată de ce o iubesc. De ce iubim nou-născuții, cu atât mai mult pe ai noștri. Dar răspunsurile au venit, din pielea ei pe pielea mea, se tatuează adânc, ca să nu uit vreodată ce minune mi-a fost dat să țin înăuntrul meu, pe mine, în jurul meu, pretutindeni.

De ce iubim nou-născuții?

• Pentru că au pielea fragedă, ca o pâinică proaspăt dospită, cu miros de lapte și miez moale;
• Pentru că dau din piciorușe fără sa se oprească, de parcă se pregătesc intens de primul maraton;
• Pentru că visează lucruri care îi fac să râdă, înainte să știe cum să o facă în realitate;
• Pentru gingiile chele cu care ne apucă de nas, crezând că au primit-o pe țiți;
• Pentru că strâmbă din nas cand îi pupăm sub obrăjori;
• Pentru gângurelile în limbi necunoscute, din universul uterelor, care ne vrăjesc pe loc să îi iubim pe veci;
• Pentru degețelele reci cu care ne prind de păr și ne scormonesc în suflet;
• Pentru că pun capul pe tine, acolo unde ți se aude inima și simți liniștea care le curge prin vene, de parcă ți-ar promite că vor ști mereu unde au locuit întâia și întâia dată;
• Pentru că se liniștesc când ne simt respirația și căldura ca și când noi am fi raiul lor;
• Pentru că sunt mici și fragili, ți se potrivesc perfect între brațe, niște gogoși lipicioase pe care nu le poți lăsa jos;
• Pentru că miros a nou-născut, a nepământean, a ce e mai pur printre oameni; un miros care ți se strecoară în inimă, ca să nu uiți niciodată că nu ai voie nicicum să îi strici;
• Pentru că au venit prin noi ca să ne arate cât suntem de puternice și de frumoase;
• Pentru că se miră de fiecare dată când își deschid ochii, cu sinceritate și curiozitate, mirarea după care tânjim atunci când devenim prea adulți;
• Pentru că în zâmbetul lor pare că s-a concentrat toată speranța vie din lume;
• Pentru că pe chipul lor vedem tot ce s-a reunit mai frumos și mai adânc din mama și tatăl lor;
• Pentru că ne țin degetul mare în mâna lor mică, de parcă ar vrea să nu ne dea drumul niciodată;
• Pentru că ne trezesc cele mai frumoase sentimente și instincte, de protecție, de iubire, de a vindeca rănile spuse și nespuse din noi;
• Pentru că ne învață să redescoperim lumea; să ne bucurăm; să simțim cu toată ființa;
• Pentru că ne dau ocazia să așternem ce avem mai frumos în fața lor, să o luăm de la capăt, să fim mai buni, mai luminoși;
• Pentru că te poți strecura în ochișorii ăia mici, unde timpul se blochează neputincios și rămâne doar dragostea;
• Pentru că ne amintesc de toți nou-născuții pe care i-am născut și nou-născutul care am fost și noi, cândva.

Pentru că nu ne cer nimic, dar ne fac să le dăm totul; și apoi ne dau înmiit înapoi.

Dacă ți-a plăcut acest articol, poți susține pagina Momadica distribuind articolul, dând like paginii de Facebook şi/abonându-te la newsletter-ul blogului pentru a fi la curent cu ultimele articole și pentru a primi materiale speciale. Mă găsești și pe Pinterest şi Instagram.

Foto: Unsplash