Pe când eram încă în Costa Rica, am scris asta într-o seară plină de liniște. Simțeam așa de puternic că vreau să îngheț fiecare moment, să îl ascund undeva în mintea mea, unde să îl pot găsi oricând mi se face dor! Știam că pozele nu vor fi de ajuns, și atunci am încercat să păstrez și câteva cuvinte.

“Cobor din mașină. Calc pe iarba scurtă, care foșnește uscată sub tălpile mele, din care încă se scutură un pic de nisip. Suntem la doar 3km de Santa Teresa, orășelul de surferi pe care toți ticos îl descriu răzând ca pe <<orașul cu o singură stradă>>. Odată ce ai trecut de Malpais și ai făcut stânga prin pădure, casele dispar, drumul se îngustează de uneori ai impresia că vreo roată va aluneca în gol, iar copacii își intră în drepturi, mulți, înalți și grași, ca și când ar ști că al lor e locul ăsta, că cu totul le aparține. Aerul e tot sărat, știi oricum cât de aproape e oceanul.

Printre copaci și frunzele lor, pot să văd Orion, ba chiar și luna. E întuneric și, dacă tac, pot să disting 5 feluri diferite de greieri. Nu pot să aleg care îmi place mai tare și nici nu îmi dau seama dacă e vreo broscuță printre ei.

Din fundul pădurii, se pornesc maimuțele urlătoare negre. Tare și toate deodată, de parcă ar avea concert cu un dirijor nu prea priceput. Și îmi dau seama deodată cât de aproape sunt de tot ce îmi doresc.

E cald, dar deloc neplăcut, un pic umed și un pic răcoare, atât cât să ți se buburuzeze pielea când simți adierea vicleană dând târcoale gleznelor. Până la căsuță trebuie să urc câteva trepte de piatră și să salut vreo 3 căței jucăuși, mai ales pe Estela. Nu are nici 3 luni, așa că roade cam tot ce întâlnește în cale.

Copiii au adormit deja, drumul cu hârtoape și 2 pârâuri pare că e un cântec de leagăn, așa că îi purtăm cu drag în brațe până la patul uriaș în care ne îmbrățișăm în fiecare noapte.

Avem bambus galben și uriaș în curte și un copac de carambola (fructul stea) din care putem să culegem câte fructe vrem. Avem niște arbori cu fructe mici și verzi, ce aduc a lime, preferatele maimuțelor capucin care dimineața se aleargă nărăvașe printre ramuri și aruncă înspre noi cojile. Acum probabil s-au culcat și ele, cum dormeau și puii de lilac negru din pavilionul de yoga, pe care i-am zărit azi, când făceam pe câinii cu fața în sus, la yoga cu copiii.

Apoi nu îmi rămâne decât să mă așez la măsuța mică de lemn, pe scaunul moale și un pic lipicios, cu spătar de piele, să privesc hamacul pe care îl împingeau azi copiii și să realizez că în mai puțin de 10 zile vom fi acasă. Gecko e aici cu noi, probabil pe grinzile casei, strigând ascuțit din 10 în 10 minute.

Și eu nu mă mai satur să respir mirosul ăsta, de hibiscus și de heliconia, pe care le pândim dimineața când păsările colibri vin ca niște avioane mici să le bea tot nectarul.”

---

Iată-mă acum la mii de kilometri distanță, zâmbind pe canapea, în orașul alb. Fără greieri, fără maimuțe, fără aerul cu miros de tropice și fără furnici pe picioare, dar cu plinul de amintiri frumoase făcut, exact atâtea câte putem duce după o iarnă întreagă.

Dacă ți-a plăcut acest articol, poți susține pagina Momadica distribuind articolul, dând like paginii de Facebook şi/abonându-te la newsletter-ul blogului pentru a fi la curent cu ultimele articole și pentru a primi materiale speciale. Mă găsești și pe Pinterest şi Instagram.