În ultima vreme, simt să scriu recurent despre somn, știți cum e, vrabia mălai visează. Dacă mi-ar fi spus cineva acum 10 ani, ce piedestal voi ridica acestei părți atât de banale – aparent – a fiecărei zi, n-aș fi crezut nici un cuvânt. Atunci nu credeam că nopțile merită a fi dormite, ci chefuite. Ehe…

După cum scriam și anul trecut, mie îmi place la nebunie să dormim toți împreună. Ca niște sardine înghesuite într-o conservă, atât doar că noi nu avem pat de metal. Vara, un pic lipicioși, toamna băgați fiecare sub o pilotă sau o pătură călduță de lână, iarna… de preferat, din nou lipicioși și departe de frig și așa mai departe. De 3 ani și 5 luni, așa sunt nopțile mele. Pline. Calde. Ca o petrecere în pijamale. Împreună. De ce? Am explicat mai pe larg aici. Tot aici scriam și despre cum nu cred că puiul C. va prinde 18 ani la noi în pat – ghici ce, n-a prins nici măcar 4.

Îmi amintesc atât de clar prima noapte în care s-a născut micul C. și în care, în loc să dorm, am stat să îl privesc cum doarme și respiră, fără să îmi vină să cred că doar cu câteva ore în urmă, el era de o viață întreagă înăuntrul meu. Mă surprind des privind cum doarme, vrăjită de liniștea pe care i-o citesc pe chip și văzând aceiași ochi din prima seară, cum se ascund sub pleopele care cad resemnate. Ochii, care rămân la fel chiar și când timpul trece.

Apoi a apărut puiul D. După 2 ani și 2 luni, familia noastră s-a făcut mai mare. Patul însă nu. A rămas același cuib îngrămădit de 1.60m, doar că am adăugat un gard pe o parte, partea pe care urma să doarmă puiul C. La mijloc dormeam eu, apoi bebe nou și, de cealaltă parte, am așezat o saltea de o persoană, înaltă, unde urma să mai coboare tatăl în primele 2-3 luni de viață ale bebelușului proaspăt. Astfel, bebelușul a fost protejat și de somnul năzdrăvan al toddlerului dar și de instinctele anesteziate ale tatălui. În aproximativ 10 săptămâni, am început să încăpem din nou cu toții în același pat, mai ales că puiului C. îi plăcea să se prelingă în spațiul care se crea între pat și gard, de uneori mă speriam noaptea, că părea să nu fie lângă mine.

I-am adormit alăptând, am adormit alăptând, i-am adormit la mine pe burtică, unde au rămas încă un pic sau până dimineața, i-am adormit în sistem de purtare/cărucior/mașină și i-am transferat cu succes în patul nostru mare; am testat toate variantele, uneori au funcționat, uneori nu. Nu știu dacă e sentiment mai frumos decât să îi strângi tare în brațe când te strecori în pat lângă ei, să le simți năsucul căutător de miros de lapte în plină noapte și să te trezească dimineața, tu fiind un ponei, iar ei călăreți înverșunați, râzând cu ochii și inimile.

Ce vreau să vă spun, cu mâna pe inimă, este că dormitul împreună cu părinții dă independență. Care se naște singură direct în sufletul lor, atunci când se simt în siguranță și simt că ritmul lor este respetat. Săptămâna trecută, “marele” pui C. (în vârstă de 3 ani și 4 luni) și-a exprimat dorința de a dormi singur, la el în cameră. Din senin. Fără plâns, fără ezitare, fără să spună că vrea înapoi cu noi.

Eu vă zic sigur, că nu i-am lăsat chiar așa de puțin loc în pat. Însă pot să dau vina pe cameră, că este drăguță, pictată de mine și are un pat-căsuță ornat cu ghirlande luminoase. Nu cred că mă așteptam să plece așa repede. Dar, în același timp, mă bucură nespus că a făcut acest pas atât de sigur pe el. Uneori, se trezește noaptea și mă cheamă. Mă duc repede și în 10 secunde doarme dus la loc. O dată, s-a trezit plângând și a venit lângă noi. L-am savurat ca pe o prăjitură însiropată, desigur, dar următoarea noapte s-a dus înapoi în camera copiilor.

Singurul preaviz pe care ni l-a dat este una dintre nopțile din ultima noastră călătorie, în Europa, timp de 2 luni și jumătate. Din motive administrative, camera pe care o rezervasem nu era disponibilă, așa că am primit un apartament mai mare, în care în una dintre camere era un pat supraetajat. Puiului C. i-a plăcut atât de mult, încât a spus că vrea să doarmă singur, în patul de deasupra. Noi nu l-am crezut, însă s-a urcat hotărât, a pus capul pe pernă, ne-a spus “noapte bună” și ne-am văzut dimineață. A adormit și a dormit singur toată noaptea. Iar noi ne-am dus din oră în oră să vedem dacă treaba e serioasă.

Îl adormim în continuare noi, fie cu povești, fie cu țiți, după cum își dorește micul și după cum ne sincronizăm cu adormirea micului pui D. El momentan nu dă semne să plece, însă pare un pic confuz de locul extra din patul nostru. Ușa camerei noastre rămâne oricând deschisă pentru ei, dacă au nevoie să se conecteze cu noi, să se cuibărească în brațele noastre sau pur și simplu să doarmă cu noi din nou pentru o perioadă.

Atunci când se simt înțeleși și nu este nici o presiune să facă lucrurile într-un anumit fel, cei mici se deschid și au curajul să își urmeze dorințele. Dacă aș lua-o de la început, aș face totul exact la fel. Sau poate l-aș ademeni să mai rămână o noapte :). Voi cum faceți? Dormiți bine?