Zilele trecute am făcut o pauză de la social media. Și nu doar de la postat, ci de la toată goana de a fi peste tot, de a face, de a arăta, de a răspunde.

Așa fac eu când viața devine prea plină, când simt că nu mai văd pădurea de copaci. Când simt că trag prea mult de mine și că orice lucru frumos pe care îl fac devine doar încă o bifă. Și fac la fel și atunci când trăiesc clipe și zile frumoase, line, pe care aș vrea să le prelungesc la infinit și să fiu cât mai puțin distrasă de orice altceva din jurul meu.

Și, de fiecare dată când mă retrag, mă întorc mai limpede. Cu intenții mai clare, cu sufletul mai ușor și mai pregătită pentru tot ce urmează.

Anul acesta, în loc de petreceri şi aglomerație, de organizat sau de liste de „35 things I learned by 35”, mi-am dorit ceva diferit: Deconectare. Timp. Natură. Prezență.

Am împlinit 35 de ani și, de câțiva ani, simt că se țese o nouă variantă a mea. Că nu vreau să ating vârfuri, ci rădăcini. Că nu vreau mai mult, ci mai profund.

M-am uitat la mine cea de acum 10 ani și am văzut o femeie visătoare, plină de întrebări, pe drum la o cotitură de genul totul sau nimic, în urma căreia viața mea avea să se schimba radical. Și am văzut că, într-un mod atât de imperfect și real, am ajuns fix acolo unde visam:

• cu o familie mare, gălăgioasă, frumoasă, imperfectă, plină de viață
• cu o viață plină de călătorii lente, cu sens, în care descoperim lumea împreună
• cu un corp care aleargă, se mișcă, se joacă, care a trecut prin 3 sarcini și nașteri, dar îmi e tot mai drag
• cu o casă a noastră, într-un colț din oraș aproape de natură, în care se trăiește, nu doar se locuiește
• cu un drum profesional care nu se încadrează în nimic, dar care îmi aparține: un shop, o agenție de turism, o comunitate minunată de părinți visători

E ciudat și puțin tulburător să simți că îți trăiești visul. Pentru că treaba asta vine la pachet cu o altă întrebare: „Acum ce visez mai departe?”.

Dar poate nu tot timpul trebuie să ai un vis mai puternic decât cele deja împlinite. Poate îți poți întoarce privirea spre o pasiune uitată. Poate te poți bucura de ce trăiești în prezent fără să te uiți cu înverșunare spre următorul pas.

Să fii aici. Să respiri. Să privești viața așa cum e: cu provocări, cu iubire, cu minune, cu confuzie și cu revelații. Cu visuri mari și visuri mici, fiecare cu rolul lui bine conturat.

35 e despre a mă cunoaște mai bine, după ce o vreme lungă am fost mai ales mamă. Despre a nu căuta sensul în aplauze sau validări, ci în liniștea de dimineață, în râsul copiilor, în alegerile mici care spun „asta sunt eu”.

E despre a mă uita la tine dincolo de roluri – mamă, soție, antreprenor, prietenă – și a întreba: Cine sunt eu când nu trebuie să fiu nimic pentru ceilalți?

Nu am toate răspunsurile, nici pe departe. Dar știu că vreau să rămân curioasă. Să învăț. Să greșesc și să o iau de la capăt. Să fiu mai bună decât eram ieri și nu pentru că trebuie, ci pentru că ăsta e felul meu de a înainta prin viață.

35, bine ai venit! Sunt recunoscătoare. Pentru tot ce am. Pentru tot ce încă nu știu. Pentru tot ce urmează.

Dacă ți-a plăcut acest articol, poți susține pagina Momadica distribuind articolul, dând like paginii de Facebook şi/abonându-te la newsletter-ul blogului pentru a fi la curent cu ultimele articole și pentru a primi materiale speciale. Mă găsești și pe Instagram.

Iar dacă ești pasionat de comunități, te aștept în grupul meu de educație prin călătorii și călătorii long-term– Worldschoolers România sau în grupul Călătorii în Familie – Cu copiii la Bord!