O mie de gânduri înainte, o mie de sentimente după…Nu știu dacă există eveniment mai dens din punct de vedere emoțional decât nașterea unui prunc. Pe lângă frica de necunoscut, trebuie să faci față multor întrebări și frici din tine, care înmuguresc în momentul în care afli că acolo crește cineva.

Brusc, nu mai ești responsabil doar de tine, ești complet răspunzător de ființa pe care ești nerăbdător să o cunoști. Totul este necunoscut în această tranziție spre momentul în care vei face cunoștință cu o nouă “persona” care îți aparține, mama, și cu o nouă persoană, bebelușul.

Odată ce afli că ești însărcinată, încep emoțiile, pozitive și negative.
Ce am simțit eu? Dragoste, ușurare, libertate, frumos, fericire, bucurie, curaj, speranță, satisfacție, mândrie, încredere, afecțiune, interes, curiozitate, surpriză, anticipație. Dar și anxietate, frică, îngrijorare. Toate într-o singură secundă, condensate.

Cum a decurs sarcina mea?

Îmi aduc aminte că împrumutasem de la Biblioteca Metropolitană (merită să vă faceți un permis) cartea Mama și Copilul – de Elizabeth Fennwick, ca să am un reper în ceea ce privește sarcina și evoluția ei. Eram curioasă de ce se întâmpla în fiecare zi cu creația din mine, așa că rupeam toate site-urile în două să văd ce organ se dezvoltă în săptămâna în curs, cu ce fruct pot să îl compar pe bebeluș ca dimensiune, dacă mă aude, dacă are degete, dacă îi bate inima, dacă s-a format deja una.

Am făcut multe ecografii la început. Prima pentru că nu îmi venea să cred că sunt însărcinată. Mi s-a confirmat. A doua pentru că voiam să văd că sarcina e încă acolo. A treia pentru că îmi alesesem un medic care să îmi monitorizeze sarcina. A patra pentru că aveam deja 13 săptămâni și trebuia să fac ecografia fetală de 11-14 săptămâni. A 5a pentru că aveam deja 24 de săptămâni și trebuia să fac ecografia fetală de trimestrul 2. A 6a pentru că mi-am schimbat medicul. Și m-am oprit.
Ce aș face acum? Ecografia de 13 săptămâni și cea de trimestrul 2

Dar, să mă întorc la cartea mea de îndrumare prin sarcină. Citeam, citeam și odată ce ajungeam la partea cu travaliul, o închideam. Era foarte frumos în bula mea, în care creștea o făptură mică, sânge din sângele meu, carnea din carnea mea, dar gândul că trebuia la un moment dat să iasă de acolo nu mă încânta foarte tare. Asta la început. Pe măsură ce timpul trecea, am devenit din ce în ce mai interesată de drumul bebelușului spre întâlnirea noastră, pentru a ne cunoaște în carne și oase.

Ce am aflat despre procedurile din spitalele din România?

Așa că am început să mă interesez activ de toate procedurile existente în spitalele noastre, pentru a putea asigura bebelușului meu un start cât mai bun în viață.
Așa am aflat că:

• Centrul Național de Informații Biotehnologice raportează în articolul “The Increasing Trend in Caesarean Section Rates: Global, Regional and National Estimates: 1990-2014” că cea mai mare creștere a ratei a operațiilor de cezariană din Europa în perioada 1990-2014, o deține România cu 29.1 puncte, de la doar 7.2% până la 36,3%. În București, conform informațiilor existente pe bloguri și în tot felul de publicații, rata aceasta ar fi alarmant de mare, depășind 70%, însă momentan nu am găsit informații oficiale. Oricum ar fi, OMS recomandă o incidență a operațiilor de cezariană de maxim 10-15% din numărul total de nașteri. Cezariana este o măsură de urgență care se impune a fi aplicată doar în momentul în care mama sau fătul sunt în pericol;
• Că există spitale prietene ale copilului, dar, din păcate, majoritatea doar cu numele;
• Că nu ajunge ca spitalul să aibă un regulament în favoarea ta, sau ca medicul să îți susțină modul de gândire, ci că trebuie să găsești locul ideal în care cele două trăiesc în simbioză;
• Că, în travaliu, vei sta într-o sală cu multe alte femei care urmează să nască, în luminile neoanelor, prinsă de aparate pentru monitorizare, fără libertatea de a te plimba prin natură, de a dansa goală sau ce te poate face pe tine cel mai mult să te relaxezi; eventual și cu niște asistente care nu dau doi bani pe tine ca individ;
• Că, din păcate, se aplică multe proceduri nenecesare precum:
  • Anestezia epidurală
  • Monitorizarea fetală continuă
  • Epiziotomia
  • Injecția cu oxitocină
  • Împinsul cu coatele în burta mamei
  • Clamparea cordonului ombilical imediat după naștere
  • Luarea bebelușului de lângă mamă și aplicarea unor proceduri invazive acestuia
  • Reîntoarcerea bebelușului la mamă după muuuuulte ore
  • Hrănirea cu lapte praf a bebelușului și sfaturi greșite date mamei despre alăptare sau deloc
  • Imposibilitatea asistenței partenerului în sala de naștere
    …And so on

Cum stau lucrurile în clinicile private?

Bineînțeles, există și posibilitatea să naști la o clinică privată, începând cu prețuri de la 5000 de lei în sus, asta dacă ești foarte norocos să o găsești pe cea mai ieftină, media fiind undeva pe la 8000 de lei pentru o naștere vaginală. Însă nici aici nu ești scutit de unele demersuri care grăbesc nașterea, ceea ce poate aduce complicații în decursul natural al lucrurilor.

După ce am luat decizia de a naște acasă, am aflat și vreo două variante la clinică privată cu care aș fi fost probabil împăcată, însă eu deja găsisem soluția bună pentru mine. Și nici nu știam atunci cât de potrivită îmi este, pentru că dacă aș fi ales să plec de acasă, probabil aș fi născut pe drum :).

Cum am ajuns la ideea de a naște acasă?

Am fost mai mult decât dezamăgită. Am citit, am investigat, am întors problema pe toate părțile. Însă văzând că rezolvarea nu îmi va fi dată de ceea ce cunosc deja, am ales să caut alternative. Nu foarte activ, însă am căutat multe povești ale nașterilor și așa am descoperit o cu totul altă lume – cea a nașterilor acasă. Totul se potrivea la milimetru cu lucrurile la care aspiram. Fiecare dorință se împlinea, fiecărei întrebări i se răspundea. Mi se părea atât de frumos încât mi-era greu să cred că există posibilitatea, că poveștile sunt adevărate, că aș putea și eu să mă bucur de o astfel de experiență. Auzisem vag de cineva care făcuse asta, dar nici nu cunoșteam pe cineva care să mă poată asista.

Căutările mele au fost mai degrabă pasive, informația a ajuns cumva la mine, la momentul potrivit. Prin ianuarie, a născut o cunoștință de a mea. Punând întrebările potrivite, am aflat și povestea: fetița lor se născuse acasă. Lucrurile s-au legat imediat, am intrat în contact cu moașa care o asistase pe cunoștința mea la naștere și am programat îndată o întâlnire.

Bineînțeles, o grămadă de noi frici și întrebări și-au făcut încet loc în mintea și sufletul meu. Acum aveam siguranța că niciuna dintre procedurile mârșave din spital nu mi se va aplica fără voia mea și fără o nevoie adevărată, însă cum puteam avea încredere că persoana pe care am ales-o va fi alături de mine până la bun sfârșit? Cum puteam ști că nu sunt una dintre persoanele care chiar au nevoie de spitalizare ca să ducă la bun sfârșit sarcina? Cum puteam să îmi iau inima în dinți și să spun nu epiduralei și altor instrumente de calmare, bazându-mă doar pe tăria mea fizică și sufletească, atunci când nici măcar nu mai născusem altădată pentru a ști ce mă așteaptă?

Cum știi că nașterea acasă poate fi o variantă pentru tine?

Dacă răspunsurile la aceste întrebări nu îți vin din toată inima și ai îndoieli, atunci, nașterea acasă nu este pentru tine. Dacă însă vrei să înfrunți aceste temeri, să faci un plan de back-up pentru o situație nealiniată cu dorința ta, să cunoști persoana care va avea onoarea să atingă prima copilul tău și să ai curajul să i te încredințezi în singurul moment din viața ta în care vei fi cea mai vulnerabilă și cea mai puternică în același timp, atunci poți începe pregătirea. Va fi o pregătire grea, conștiincioasă și pe care trebuie să o tratezi cu toată seriozitatea.

---

Fie că alegi să naști natural într-un cadru spitalizat, fie că alegi să naști natural în propriul tău sanctuar, fie că din motive adevărate sau dorința ta ajungi la operația de cezariană, șansa pe care o dai pruncului tău, să vină pe lume într-un mediu calm, dintr-o mamă relaxată (cât se poate, travaliul nu iartă pe nimeni), în armonie cu tot ceea ce îl înconjoară, acordându-i-se timpul de care are nevoie, pentru a veni pe lume fix atunci când este pregătit, este cea mai puternică rădăcină pe care i-o poți sădi.

Curând, voi reveni cu povestea nașterii în sine…

Dacă ți-a plăcut acest articol, poți susține pagina Momadica distribuind articolul, dând like paginii de Facebook şi/abonându-te la newsletter-ul blogului pentru a fi la curent cu ultimele articole și pentru a primi materiale speciale. Mă găsești și pe Pinterest şi Instagram.

Sursă foto: Pixabay